La origine , fiintele umane au fost hermafrodite si Dumnezeu le-a despartit in doua jumatati care, de atunci, ratacesc prin lume cautandu-se mereu una pe cealalta. Acesta e celebrul mit din Banchetul lui Platon. Si daca gresesti? Ce se intampla cu jumatatea corecta, automat greseste si ea (pentru ca asha e firul lumii, ceasul biologic, cand suna e musai hehe). Si greseste cu alta jumatate care si ea la randul ei isi pierde jumatatea.. si uite aici un cerc vicios. Cate jumatati oare bantuiesc prin lume pentru ca celalat a gresit.. si unde e fericirea suprema daca traiesti intr-o gresala care e posibil sa nu fie a ta?
Recent mi-am adus aminte de asta, a fost o discutie, acum e doar un gand, posibil doar o amintire. Sunt de piatra... :(
Un comentariu:
delimităm aşadar "greşita prin absorbţie" şi "greşita prin translaţie". prima este cea pe care o nefericeşti atrăgând-o în actele tale de discontinuitate lumească iar cealaltă este ce pe care, nefericind primul tip de greşită, o greşeşti, îi dai peste mână. cred totuşi că atunci când îţi greşeşti jumătatea, cea absorbită te orbeşte iar cea căruia i-ai pus (deseori involuntar) piedica asta o ai pe conştiinţă astfel că totul calificat drept "alături de" va deveni efort. efort de a face din "absorbită" o "pierdută prin translaţie". ce te faci însă că asta se aplică tuturor. bunăoară tu ai putea să nu fii baza actelor propriilor discontinuităţi, ci o greşeală prin translaţie !
Trimiteți un comentariu