De cand cu frigul si cu miile de activitati, dintre care niciuna nu o fac pentru ca asa simt, am dus lipsa unor seri ca aceasta.
Am un pahar de vin alb, o tzigara si niste soshoni mov pufosi.
Pe fundal - dulcele grai frantuzesc, de care m-am tot ferit. Linistea asta pe are mi-o induce muzica ma face intotdeauna sa ma pierd in sirul gandurilor.
Pana astazi m-au inconjurat toate cele rele, deghizate in cele bune, mici diletantiste degizate in bune intentii. M-a absorbit incet, incet in haosul lor si m-au facut sa fiu la fel de insetata. Cum traverseaza viata aceste insecte cu picioare lungi si lipicioase si trompa antrenata? Incet, intr-un prezent continuu, fara sa isi coboare privirea asupra a ce a fost sau a ceea ce ar putea veni. E o existenta fada, fara constienta de sine. Si fara ca eu sa fiu constienta de ele, si intr-un final de mine. Pana cand au inceput sa imi creasca si mie picioare rasfirate, cu articulatii lunguiete, cu degete lipicioase, dotate cu ventuze. Nu au ochi. Desi vad, nu stiu sa citeasca. Aud, dar e ceva selectiv si intermitent, nu aud muzica. Si vocea lor e aceeasi pentru toate, parca s-au nascut intr-un singur glas, incet si metalic. Si sunt peste tot: pe strazi, in birouri, in spatele ecranelor, langa tine.
Cum creeaza, cum lucreaza, cum sunt oamenii liberi cand oamenii nu mai sunt oameni? Ma face sa cred ca acesta ar fi urmatorul pas evolutiv. Insecte elefantine crescute pe scara blocului.
Refuz sa cresc asa. Eu m-am intors din drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu